Jurnal de bord: Cernăuți - Hotin - Camenița

„Este nedrept să înveţi copilul cum să moară pentru patrie, înainte de a-l învăţa cum să trăiască pentru ea.”
citat din Grigore Vieru

De foarte mult timp ne doream să vizităm orașul Cernăuți și Cetatea Hotin, locuri de o valoare sentimentală profundă pentru noi, iar de la planuri la fapte reale este doar un pas, a te porni. În luna august a acestui an am ajuns și pe aceste meleaguri.

Am pornit la drum 4 persoane de la Gara de Nord din Chișinău sâmbătă seara, cu autocarul de rută de la ora 20:45. De pe site-ul autogării am aflat că avem de mers 10 ore, timp în care aveam de parcurs 350 de kilometri. Ni se părea ciudat și nu înțelegeam de ce o distanță atât de mică e parcursă într-un timp atât de mare, fără a ne gândi măcar o clipă la cele ce urmau să ne aștepte în vamă. Răspunsul la toate întrebările urma să-l aflăm în câteva ore.
Deși nu a fost cea mai confortabilă călătorie din cele pe care le-am avut până acum, starea autocarului putând fi ușor observată în imaginea de mai jos, în jurul orei 2:00 am ajuns în vama  Criva-Mămăliga.

 

În fața noastră nu erau multe mașini, dar timpul trecea … sau funcționarii din vamă aveau mișcări prea lente pentru întreaga procedură. Ne-a venit și nouă rândul. Toate bune și frumoase până ce în pașapoartele noastre funcționarul vamal a găsit mai multe vize românești. Atunci a și început adevărata aventură. Au urmat o serie de întrebări care mai de care: dacă avem sau nu cetățenia română, câți suntem, ce bagaj avem. Confuz, vameșul a coborât fără să uite să-l ia cu el pe unul de-al nostru. Nu la foarte mult timp după ce au coborât auzim un „хлопці” (băieților) și suntem chemați să coborâm din autocar. Afară, rând pe rând am fost invitați într-o încăpere cu traducător și camere de filmat – pericol public, ce mai. Întrebările au continuat și aici despre locurile pe care vrem să le vizităm, traseul, unde vom sta, cine a venit cu ideea organizării unei astfel de „excursii”, câți bani avem la noi, câte zile avem de gând să stăm în Ucraina fiind foarte atenți ca nu cumva să zică unul ceva diferit față de ceilalți. Trebuie să menționăm faptul că interogatoriul a avut loc separat cu fiecare din noi. Ne-au mai cerut să le arătăm hărțile pe care le aveam la noi, ne-au verificat bagajele și, după încă câteva minute în care au dat telefoane, ne-au „eliberat”. Totuși n-au uitat să ne zică că ne așteaptă în 2 zile să revenim acasă. După ce am stat cu aproximativ o oră mai mult în vamă decât în condiții normale, am urcat în autocar. 

La ora 6:00 eram deja în gara din Cernăuți. Aveam de așteptat să ni se alăture și al cincilea companion de drum așa că am găsit cu ce să ne ocupăm timpul. Jucăriile ne-au captat atenția, însă mașinăria nu a fost de partea noastră.

Fiind în componență completă, am pornit spre centrul orașului, prima destinație fiind strada Olga Kobyleanska. Primii pași pe această stradă ne-au convins de faptul că toate eforturile și peripețiile prin care am trecut au meritat cu adevărat a fi făcute. O arhitectură impresionantă ce a rezistat celor două mari războaie, conglomerat de minorități naționale care au găsit modalitatea perfectă de a conviețui în bunăstare, liniște și bună înțelegere, românism sub stindardul lui Mihai Eminescu și alte o sumedenie de locuri și lucruri pe care trebuie să le descoperi. Ucrainenii au știut se pare cum să-și valorifice valorile naționale, iar potențialul turistic adună pe străzile Cernăuțiului mii și mii de oameni.

 

 

Prima mențiune documentară a orașului provine din vremea lui Alexandru cel Bun, iar existența unei străzi ce poartă numele domnitorului e destul de normală. Bucurător este faptul că pe aceeași stradă este instalată și o placă în cinstea domnitorului Moldovei în limba română.

Și dacă tot veni vorba despre românism, nu poate fi scăpată cu vederea Biserica Sfântul Nicolae construită în perioada administrației românești, biserică ce se aseamănă izbitor cu biserica construită în Curtea de Argeș din România. În popor, la ucrainieni de fapt, acestei biserici i se mai spune și пьяная церковь (biserica beată) ca o batjocoră pentru ctitorii ei. Așa cum noi am fost acolo duminică dimineață, biserica era neîncăpătoare pentru sutele de oameni veniți la slujbă.

Nu departe de această biserică, peste drum chiar,  am găsit o altă biserică, de data aceasta în lemn, monument arhitectural ce datează din anul 1607. Deși la doar câteva zeci de metri se afla impresionanta Biserică Sfântul Nicolae și în această mică biserică din lemn se oficia serviciul divin.

Pe străzile din Cernăuți am găsit și un monument dedicat eroilor dintr-o organizație paramilitară de dreapta, iar prezența lui vorbește multe în contextul în care noi, în Basarabia nu putem scăpa de monumentele lui Lenin, în timp ce în Ucraina s-a reușit instalarea unor monumente „de dreapta”. 

Orașul are și o echipă locală de fotbal – Bukovina și, după cum am putut observa pe pereții clădirilor, are și suporteri activi.  

Reveniți în centrul orașului, deși nu eram atât de departe de el, am făcut o pauză de odihnă în vechea Piață a Unirii, actuala Piață Centrală a orașului, loc unde se află impunătoarea primărie. În aceeași piață se află și Casa Românească – sediul unei asociații de români bucovineni ce desfășoară diverse manifestații culturale și păstrează viu suflul românesc în acest vechi spațiu național. Puterea și eforturile acestei asociații poate fi ușor observat datorită monumentelor care le-au instalat în oraș - placa dedicată lui Ciprian Porumbescu fiind încă o dovadă.

În continuare, drumul spre românism era tot mai presărat de locurile pe care chiar trebuia să le vizităm și să le vedem - strada Mihai Eminescu, vechea Piață Vasile Alecsandri (în prezent - Piața Teatrului), monumentul lui Mihai Eminescu.

 

 

 

O adevărată revelație a celor două zile petrecute în Ucraina a fost vechea Reședință Mitropolitană din Cernăuți, actualmente sediu al Universității din Cernăuți ce a fost introdus în anul 2011 în Patrimoniul Mondial UNESCO. Am vrut să profităm de o vizită ghidată în interiorul universității, iar impresiile sunt din cele mai plăcute. Portarul - român din Bucovina, câteva fete care așteptau și ele turul ghidat - românce bucovinene dintr-un sat din apropierea Cernăuțiului, ghidul - român, profesor de limba română la universitate. Despre grandioasa construcție am putea vorbi mult și bine însă am vrea să punctăm câteva lucruri importante pentru noi. În cadrul circuitului turistic ne-au fost prezentate 3 săli - Sala Sinodală, locul în care la 28 noiembrie 1918 s-a votat Unirea Bucovinei cu România, spre stânga - Salonul Albastru cu portretele foștilor episcopi ai Bucovinei și spre drepta de la Sala Sinodală - Salonul Roșu. Grandoarea acestui spațiu nu poate fi redată prin cuvinte motiv pentru care vă îndemnăm pe toți să ajungeți la Cernăuți și să vizitați universitatea. Pe lângă acestea, pe unele arcade ce leagă coloanele construcției colosale am observat stema Moldovei, fapt ce ne-a bucurat nespus - până și Imperiul Austro-Ungar recunoștea apartenența acestei zone la spațiul românesc.

 

  

Știind că mai avem multe de văzut în Cernăuți, dar dându-ne seama și de faptul că și itinerariul pe care-l aveam făcut de acasă trebuia urmat, iar timpul alocat pentru Cernăuți se apropia de final, drumurile noastre s-au îndreptat spre autogară. De acolo, cu primul autocar spre Hotin ne-am continuat călătoria - de nedescris și aceasta. Fiind de model vechi, motorul autocarului se afla în față, lângă șofer, iar patru dintre noi am avut norocul (sau nenorocul) să fim puși, unul lângă altul de către șofer pe motor. S-a gândit totuși omul la confortul nostru.

Și în autocar am avut noroc să auzim slove frumoase, într-o română bucovineană - mai frumoasă parcă decât orice alte cuvinte. Multe sate din regiunea Cernăuți sunt românești, iar mirarea nu trebuia să-și aibă motivație.

În două ore am ajuns la Hotin, dar nu la cetate. Până la cetate mai aveam de mers circa 20 de minute pe jos, timp în care ne imaginam fel de fel de scenarii de luptă pe aceste meleaguri pline de istorie.

În cele din urmă am ajuns la cetate. Inițial am dorit să explorăm exteriorul cetății și să găsim locul potrivit unde aveam să ne petrecem următoarea noapte. Cuvintele nu pot descrie priveliștea în care corturile noastre se încadrau perfect între cetate și Nistru. 

În istoriografie există surse care afirmă că, construcția actualei fortărețe a început în anul 1325, dar și surse care susțin ideea că sub conducerea lui Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei, în jurul anului 1400 a fost ridicată fortăreața actuală. După moartea lui Alexandru cel Bun, în 1436 Cetatea Hotin a fost ocupată de către Polonia, urmând ca Ștefan cel Mare să o recupereze în anul 1459. În perioada secolelor XIV-XVI Cetatea Hotin a servit drept reședința domnitorilor Țării Moldova. 

Și aici, pe lângă numeroșii turiști străini, am întâlnit români din Țară, români din Bucovina veniți să-și educe copiii, nepoții în spiritul iubirii de tot ce-i al nostru - național.

Deși ne așteptam la o noapte rece, frigul a stat departe de noi, iar ce-a de-a doua zi a expediției noastre se anunța promițătoare - orașul Camenița (Камянець-Подільський) împreună cu cetatea cu același nume. Deși depășeam limitele spațiului românesc, ceea ce urma să vedem merita.

Oraşul a fost întemeiat pe o insulă uriașă de piatră, înconjurate de defileul râului Smotryc, un afluent de stânga al Nistrului. În acest loc a fost un oraș înființat de dacii antici, oraș ce s-ar fi numit Pietridava (cetatea de piatră). 

Castelul Camenița a fost construit pe soclu grandios de piatra în secolul al XIV-lea cu scopul de a proteja singurul pod (o adevărată bijuterie inginerească de 88 de metri) de legătură cu vechiul oraș. Fiind un punct strategic al Podoliei, de-a lungul timpului castelul a fost o țintă primordială pentru invadatorii străini.

Fiind obosiți după două zile încărcate, cu părere de rău nu am avut energia și puterea necesare pentru a vizita toate obiectivele turistice din orașul vechi.
Pe lângă locurile incredibile pe care le-am văzut, am avut parte și de adrenalină. Iar de acolo de sus, și orașul e cu mult mai frumos. 

 

Obosiți cum eram după două zile pline, drumul spre casă ni s-a părut mai scurt și cu mult mai calm. 
O ȚARĂ avem, numai UNA! E timpul s-o facem întreagă!