Dan Nicu: De ce voi merge la marşul unionist de pe 16 septembrie?

Voi merge la marşul unionist de pe 16 septembrie:

1. Pentru că îmi doresc o viaţă mai bună ca şi cetăţean-rezident al unei ţări care corespunde într-o mult mai mare măsură imaginii mele ideale despre ţara mea (cea care, prin instituţiile ei, îmi garantează libertatea de expresie, de asociere, de afaceri, identitatea etnică, lingvistică) decât Republica Moldova, adică ROMÂNIA.

2. Pentru că, deşi consider că oamenii care doresc unirea Republicii Moldova cu România ar trebui să abordeze cu preponderenţă alte metode de diseminare a mesajelor pro-unioniste decât marşurile, adică organizarea unor campanii de informare door-to-door şi un accent mult mai important pus pe munca de convingere a fiecărui cetăţean moldovean în parte de necesitatea unirii, nu sunt împotriva ideii de marşuri unioniste, la fel cum nu sunt şi nu pot fi împotriva oricărui gest explicit unionist în spaţiul geografic dintre Prut, Nistru, Dunăre şi veghea graniţă a judeţului Hotin. Din contra, consider că orice manifestare unionistă în acest spaţiu este necesară şi, deci, binevenită.

3. Mai mult, consider că dată fiind situaţia actuală, în condiţiile unei ofensive directe a forţelor antiromâneşti pe toate canalele disponibile toţi românii trebuie să se mobilizeze pentru a le demonstra acestor exponenţi, urmaşi şi prozeliţi ai torţionarilor sovietici şi ai “eliberatorilor” care ne-au supus timp de decenii pe noi, românii moldoveni localnici, unui regim colonial şi spălării pe creier, că TREBUIE SĂ REVENIM LA O STARE DE NORMALITATE SOCIALĂ REDEVENIND PARTE A ROMÂNIEI.
II
În opinia mea, refacerea integrităţii teritoriale a României prin reunificarea cu Republica Moldova şi, în perspectivă, construirea unei relaţii între România unificată şi celelalte teritorii cu populaţie masiv românească-părţi ale României (în primul rând judeţele Cernăuţi şi Storojineţ integral, apoi judeţele Ismail, Cetatea-Albă, Tighina, Rădăuţi şi Dorohoi parţial), este un proces complex şi trebuie realizat din perspectiva unei îmbinări fructuoase a factorului etnocultural cu cel cetăţenesc (civic) prin intermediul unor politici inteligente de incluziune a tuturor cetăţenilor moldoveni, deci şi a celor de altă etnie decât cea română, în cadrul statului român unificat. În ciuda oricăror artificii propagandistice venite din tabăra adversă unirii, eu nu voi înceta vreodată să cred că România este capabilă de acest lucru şi trebuie să reuşească să realizeze un tip de reunificare care să garanteze o convieţuire reciproc avantajoasă a tuturor grupurilor etnoculturale (identitare) de pe teritoriul naţional. Sunt conştient de faptul că în partea noastră de Europă conceptul de “naţiune” a avut şi are un sens eminamente etnocultural, sangvinic. Însă faţă de alte ţări din regiune, România a oferit şi oferă un model net superior de incluziune a minorităţilor naţionale în viaţa publică, ceea ce a şi asigurat ţării o stabilitate destul de atipică pentru Balcani. Cred că România poate şi trebuie, împreună cu Republica Moldova, să valorifice aceste caracteristici benefice ale naţiunii noastre întru realizarea definitivă a unităţii politice româneşti.

Dorinţa unor cetăţeni ai Republicii Moldova de a oferi identităţii moldoveneşti o conotaţie diferită celei româneşti nu trebuie să fie un obstacol în calea reunirii, deoarece mai există ţări cu identităţi regionale puternice, dar în care aceste identităţi nu sunt de natură să ameninţe la modul serios integritatea teritorială naţională. Ca exemple pot aduce Cehia, cu identitatea moravă şi regiunea Moravia, Polonia, cu puternica identitate sileziană şi chiar “limba sileziană”, Japonia, cu insulele Ryukyu în care exponenţii unei populaţii japonice (foarte apropiată de grupul etnic majoritar Yamato) se simt foarte confortabil în calitate de supuşi ai Împăratului Akihito. O ţară pe care în ultimii ani am ajuns s-o admirăm foarte mult, Georgia, este de secole în aceeaşi situaţie, naţiunea georgiană fiind alcătuită din trei grupuri etnolingvistice înrudite, dar distincte: Kartveli (dominant), Megreli şi Svan. Aş menţiona în acest context, accentuând totuşi că eu nu cred că moldovenii sunt diferiţi de români (aşa cum sunt okinawezii japonezi diferiţi de “Yamato” japonezi, sau cum sunt megrelienii georgieni diferiţi de svanetienii georgieni), ci că ei sunt acelaşi popor, cuvintele notarului anonim al regelui maghiar Bela al IV-lea care nu şi-au pierdut actualitatea: “Unius linguae uniusque moris regnum imbecille et fragile est” – “Ţara cu o singură limbă şi cu un singur obicei este slabă şi fragilă”.

În aceste condiţii, poate că noi, românii, în special românii dintre Prut şi Nistru, ar trebui să manifestăm mai multă înţelegere faţă de ideea de “identitate regională”, mai ales că oricum avem o limbă reciproc inteligibilă în întreg arealul nord-dunărean. Spun asta deoarece ne aflăm în faţa unei situaţii penibile: cei pe care îi numim “moldovenişti” (după cum probabil îşi doresc ei) dar care reprezintă de fapt interesele Rusiei utilizează până la refuz în campaniile lor de comunicare cuvintele “Moldova”, “moldoveni”, iar artizanul primordial al acestei manipulări după metoda “dezbină şi stăpâneşte”, adică Rusia, câştigă de două secole încoace în faţa forţelor care-şi doresc normalizarea situaţiei. Simbolurile româneşti sunt folosite împotriva României. Partea moldovenească din patrimoniul cultural şi civilizaţional românesc este folosită împotriva României. Sub ochii unei întregi naţiuni.

Or, trebuie să recunoaştem cu toţii că pentru o majoritate a etnicilor români dintre Prut şi Nistru, cuvântul “moldovean” este, în virtutea evenimentelor istorice pe care le cunoaştem, numele etnic pe care ei înşişi şi-l atribuie. Din acestă cauză, adversarii unirii îşi permit să se proclame drept “reprezentanţi” ai acestora, să speculeze cu numărul celor care-i susţin, şi, în general, să transmită impresia că “Moldova este ameninţată” de către “ocupanţii români”. De aceea, atenţia unioniştilor trebuie să fie îndreptată, după părerea mea, în direcţia contracarării “moldovenismului” antiromânesc.
De reuşita contracarării “moldovenismului” antiromânesc depinde atât unificarea Republicii Moldova cu România, cât şi stabilitatea internă a României post-unificare. Sarcina tuturor celor care se consideră români în Republica Moldova este să contribuie, într-un mod sau altul, la efortul de contracarare a “moldovenismului” antiromânesc de extracţie rusească, şi la construirea pe baza sentimentului moldovenesc firesc al populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru a unui sentiment de apartenenţă la România. Această sarcină poate fi realizată doar în baza păstrării până la un punct a identităţii moldoveneşti, atâta timp cât aceasta nu contravine ideii de unitate românească, şi a eliminării acelor aspecte care i-au fost insuflate românului moldovean dintre Prut şi Nistru din exterior cu scopul de a-l îndepărta de români. Nu este atât de greu pe cât s-ar crede.

Cu toate acestea, voi fi sincer. Nu cred că unirea se va realiza într-un an sau doi. Pentru că nu văd cum e posibil acum ca într-un an sau doi să fie convocat un referendum la care 1,3 milioane de alegători din Republica Moldova să spună “DA” reunirii. Pentru că în condiţiile în care avem un electorat în mărime de cam 2,6 milioane de oameni (da, da, ştiu că multă lume e plecată din RM, dar conform recensământului din 2004 suntem cam 3,4 milioane de cetăţeni, fără partea transnistreană, aşa că o cifră a electoratului de 2,6 milioane, în condiţiile în care de obicei la vot vin în mod constant cam 1,5-1,6 milioane de alegători, adică spre 60%, pare credibilă), iar art. 142 din constituţia neadoptată prin referendum dar producătoare de efecte juridice spune că e nevoie de majoritatea alegătorilor înscrişi pe liste pentru a schimba forma de stat sau a aduce modificări statului de suveranitate şi independenţă, cam atâţia trebuie să voteze pentru ca unirea să se producă în conformitate cu constituţia Republicii Moldova. Un milion şi trei sute de mii de cetăţeni majori. Care să voteze. Să voteze “DA”.

De aceea, mi-ar plăcea ca aceia dintre unionişti care chiar cred că vor reuşi prin intermediul vreunui deux ex machina să realizeze unirea în 2013 sau 2014 (fără a preciza şi metodele prin care vor face asta) să revină cu picioarele pe pământ. Şi revenind cu picioarele pe pământ să conştientizeze că dacă vrem cu adevărat să mergem până la capăt în demersul nostru, adică să începem instrumentarea unui proces social care să conducă la unire, atunci după ce se organizează un marş este nevoie să ne adunăm şi să stabilim un plan de acţiuni concret care să cuprindă măsuri de convingere directă a cetăţenilor moldoveni de necesitatea reunirii. Când spun d i r e c t ă, mă refer la discuţii nemijlocite cu cetăţenii. Discuţii organizate şi evaluate conform criteriului eficienţei. Şi diseminare a mesajului atât prin discuţii, cât şi mai ales cu ajutorul unor materiale s c r i s ecare să circule din mână în mână. Pentru că, se ştie, ce-i scris cu peniţa nu tai cu bărdiţa. Şi spre surprinderea unora, românii moldoveni citesc. Chiar şi cei de la ţară. Chiar şi “ne-intelectualii”.
Cu alte cuvinte, p r o p a g a n d ă.
Mai ales offline, dar şi online. Pe toate căile.

Sursa: Romanian Global News