Naționalismul

 Naționalism 

 Naționalismul este o ideologie care creează și susține o națiune ca un concept de identificare comună pentru un grup de oameni. Se deosebește de patriotism prin referința juridică și ideologia politică: naționalismul se referă la Dreptul strămoșesc care definește comunitățile istorico-lingvistice ("neamurile"), și tinde a constitui statele pe bază etnică, cu o legislație inspirată din jus sanguinis, în timp ce patriotismul se referă la Dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu și tinde a defini statele pe bază teritorială (indiferent de originile și limbile vorbite de populație; de exemplu în Elveția), cu o legislație inspirată din jus soli [1] . În domeniul artelor, romantismul este cunoscut a avea în naționalism un aspect important. Mișcările în spectrul politic-ideologic apropiat naționalismului sunt diverse, ori ca elemnt programatic, ori ca formă de propagandă. În secolul al XX-lea interpretarea eronată a anumitor date științifice din acea epocă (privind biologia speciei umane Homo sapiens, antropologia și ereditatea) și amestecul acestor interpretări cu naționalismul, a produs ultranaționalismul, concretizat prin mișcări de extremă dreaptă ca fascismul sau nazismul, care socoteau „neamul” ca un „organism biologic”. Naționalismul patriotic promovează o națiune fără să se opună minorităților conlocuitoare. Naționalismul de tip șovin sau xenofob, dimpotrivă, li se opune. Astfel, naționalismul șovin și antiromânesc din anumite țări folosește faptul că vorbitorii limbii române dinafara României nu aparțin națiunii politice române (adică nu posedă cetățenia română) pentru a implementa ideea (atât la oamenii locului, cât și în opinia internațională) că aceștia nu ar aparține neamului (etniei și sferei culturale și istorice românesști), mergându-se până la negarea faptului că au aceleași origini și că vorbesc aceeași limbă. Naționalismul romantic s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural-artistic prin reînvierea momentelor de glorie din trecutul fiecărui popor și ocrotirea tradițiilor, datinilor și obiceiurilor populare. Giuseppe Mazzini și Garibaldi sunt promotorii ideii de reînviere - sau „Risogirmento” în italiană - a istoriei glorioase a Italiei. Cei doi au luptat pentru unificarea Italiei pe plan cultural la început, apoi și pe plan politic, și simultan au promovat, pe planul social, desființarea privilegiilor bisericești sau aristocratice din cele opt state din Italia.

 Naționalismul în România

  În România, idei naționaliste au apărut la sfârșitul secolului XVIII. Ele erau uneori inevitabile, odată cu dezvoltarea europeană a ideologiilor de emancipare națională care susțineau și luptau pentru dezvoltarea națiunilor moderne, mai ales acolo unde popoare autohtone trăiau de mult timp în teritorii aflate sub stăpânire straină, ca nesuverane. Aceste mișcări au condus la apariția unor state noi: Germania, Italia, România în 1859/1877 - 1888, pe 24 ianuarie. Naționalismul romantic în România a apărut în sec. XIX și s-a manifestat atât în principatele române, cât și în provinciile aflate sub dominație străină. Echivalentul românesc, pe plan literar, al mișcării "Risogirmento" au fost "Deșteptătorii neamului", în frunte cu poetul Vasile Alecsandri; este vorba de o mișcare literar-politică ce milita pentru emancipare națională română, care nu avea un caracter șovin, ci patriotic. La început, emanciparea națională română a evoluat și sub forma naționalismului romantic, caracterizat prin grija pentru reconstrucția valorilor trecutului, importanța acordată originei latine și istoriei naționale, promovarea tradițiilor, obiceiurilor și datinilor naționale; pe latura socială, idelogiile mișcărilor românești de emancipare națională promova desființarea privilegiilor tradiționale ale neromânilor din statele în care trăiau românii și egalitatea românilor de pretutindeni atât cu minoritățile conlocuitoare (în general dominante, cu excepția romilor, bulgarilor, rutenilor sau lipovenilor) cât și între ei.

  Naționalismul european interbelic și postbelic

  În a doua treime a sec. XX, naționalismul european promovat își pierde înțelesul inițial și tinde către ultra-naționalism și extremism, caracterizat prin rasism și xenofobie, cu precădere în statele cu regim dictatorial, conduse de partide fasciste. În Europa, la jumătatea secolului, cel de-al doilea război mondial se încheie prin prăbușirea puterilor ultra-naționaliste și prin preluarea parțială a naționalismului de către regimurile comuniste, în care neamul și patria se confundă cu poporul muncitor și glia, xenofobia adresându-se de acum încolo nu minorităților conlocuitoare sau popoarelor vecine, ci unor cercuri dar prin extensie și unor cetățeni din tabăra imperialistă cu care doar autoritățile aveau dreptul să aibă contacte (strict controlate). Acest nou naționalism roșupăstrează însă ideia că dreptul neamului justifică negarea drepturilor cetățenilor, și că națiunea trebuie să fie condusă ferm de un lider necontestat și glorificat[2]. Abia la sfârșitul sec. XX, prăbușirea comunismului și extinderea Uniunii Europene încep sășteargă din naționalism aspectele intolerante și antidemocratice, în ciuda anumitor foști-comuniști care continuă să promoveze un naționalism xenofob.


 Note:

• Andrew Vincent, Nationalism & particularity, Cambridge University Press, New York, 2002.
• Ernest Gellner, Nations et Nationalisme, Payot, Paris, 1989.
• The Heritage Foundation, The Heritage Guide to the Constitution. Washington, DC, 2005 : Heritage Foundation. pp. 385–386.
• Edward J Erler, Thomas G. West, John A. Marini, The Founders on Citizenship and Immigration: Principles and Challenges in America. Lanham, MD: Rowman & Littlefield, 2007, pp. 67.
• Catherine Durandin, Istoria Românilor, ed. Inst. European, București, 1998