NAŢIONALISMUL

Nationalismul continua sa fie unul din cele mai controversate curente politice ale secolului XX. Dupa mai bine de doua sute de ani de la aparitia sa, ca miscare politica, ideologia nationalista exercita o puternica atractie atât în tarile cu traditie democratica si liberala, cât si în cele post-comuniste, mai putin obisnuite cu exercitiul parlamentarismului.

Nu exista un fenomen unitar numit nationalism. Este mai corect sa vorbim despre nationalismeîn diferite contexte istorice. Pentru a circumscrie continutul notiunii cât mai precis, recurgem la câteva definitii care se completeaza reciproc:

Ø      "Nationalismul este o stare de spirit care penetreaza larga majoritate a unei populatii; el recunoaste statul-natiune ca norma ideala de organizare politica si nationalitatea drept sursa întregii energii culturale si a bunastarii economice"[1]

Ø      "Nationalismul ... este o conditie a mintii, sensibilitatii sau sentimentului unui grup, care traieste într-o arie geografica bine definita, care vorbeste o limba comuna, are o cultura care exprima aspiratiile natiunii, si este atasat unei traditii comune.si în unele cazuri are o religie comuna"[2]

Ø      "Nationalismul descrie un grup de oameni uniti prin (1) locuirea unui teritoriu comun, (2) o cultura si mostenire comuna, (3) interese comune în prezent si speranta de a trai împreuna în viitor, si (4) o dorinta comuna de a sustine propriul stat"[3]

Ø      Nationalismul se refera la "o anumita populatie care împarte un teritoriu comun, o memorie istorica  si mituri comune, o cultura publica, o economie comuna, drepturi legale si îndatoriri pentru toti membrii ei"[4]

Ø      "Nationalismul înseamna recunoasterea unui popor si a nevoii sale de statut, probabil incluzând statul".

Ca matrice culturala a ideologiei nationaliste, "identitatea colectiva" legitimeaza puterea politica si mobilizeaza indivizii pentru participarea la viata publica în numele "binelui national". Termenul de ideologie, în acest caz, se refera la ansamblul de idei regulative ce pot fi regasite, implicit sau explicit, în diferitele discursuri nationaliste fara sa fie vorba neaparat de o doctrina sistematica. Ca ideologie,  nationalismul este o fuziune de elemente cognitive si expresive disparate (eroii nationali, lupte istorice, monumente si privelisti naturale, diferite simboluri sacre) legate de sentimente si aspiratii[5]. Miezul ideologiei nationaliste ar putea fi rezumat în câteva axiome:

1) Lumea este formata din natiuni, fiecare având propriul destin, o istorie si o individualitate specifica.

2) Natiunea este sursa întregii puteri politice si sociale si, de aceea, loialitatea fata de natiune trebuie situata deasupra tuturor celorlalte angajamente individuale.

3) Libertatea si realizarea individuala depinde de identificarea cu natiunea. 

4) Natiunile pot fi libere si în siguranta doar daca dreptatea si pacea sunt asigurate în întreaga lume.

Aceasta definitie statueaza o ideologie politica si o doctrina culturala. Ea se refera la supozitiile cele mai generale pe care se construieste retorica nationalista; o analiza aplicata va putea evidentia consecintele lor în constituirea supozitiilor "relative" la diferite contexte istorice. Acestea sunt de fapt radacinile filozofice si antropologice ale conceptului de identitate nationala si pot fi gasite înca în sec.XVIII.

E. J. Hobsbawm se refera la trei faze importante în evolutia nationalismului:

a) 1830-1880, perioada burgheziei liberale si a nationalismului liberal;

b) 1880-1918, perioada de transformare într-o miscare conservatoare;

c) 1918-1950, când se înregistreaza apogeul nationalismului[6]. 

Într-o clasificare adesea vehiculata în lucrarile de specialitate, identificam urmatoarele tipuri de nationalism: 1. Liberal; 2. Traditional; 3. Civic; 4. Etnic.

Nationalismul liberal (Risorgimento), ale carui radacini pot fi descoperite în Iluminism, este asociat cu precadere de numele lui Giuseppe Mazzini (1805-1872) si de idealul sau "umanist internationalist". Militant de seama pentru unificarea Italiei, el a fost inspiratorul unei miscari de rasunet, "Tânara Italie", care va culmina cu una internationala, "Tânara Europa". Idealul sau era al unei Europe unite formata din 11 natiuni independente si suficient de puternice pentru a face fata imperiului Habsburgic, si care aveau un regim constitutional democratic. Fiecare natiune trebuia sa fie independenta (deci sa aiba dreptul de auto-determinare) în cadrul unui sistem de guvernamânt democratic constitutional care sa garanteze drepturile si libertatea indivizilor. Pentru Mazzini suprema vocatie însemna devotiunea pentru natiune (expresia unei ordini divine) care presupunea implicit slujirea "umanitatii" (a armoniei divine). Indivizii îsi exercitau libertatea si îsi realizau misiunea în desavârsirea idealului comun, umanitatea. Acest gen de nationalism, denumit si romantic-colectivist, era compatibil cu universalismul si cosmopolitismul liberal. Este ceea ce în literatura de specialitate a fost considerat drept un nationalism moderat, legitim, corespunzând liberalismului moderat.

Nationalismul traditional (conservator), inspirat de temele culturale ale Romantismului, a aparut ca o reactie la Revolutia franceza si la rationalismul care ameninta continuitatea si organicitatea evolutiei istorice. Edmund Burke si Joseph de Maistre vedeau în natiune expresia unei ordini superioare, a unei comunitati organice, opusa unui "simplu corpus de cetateni egali în drepturi". În variantele romantice germane (la Schlegel si Novalis), sub influenta ideilor lui Herder si Fichte, natiunea era expresia "puritatii limbajului, a mitologiei populare si culturale". Se dorea reîntoarcerea la traditiile comunale stravechi, care jucasera un rol esential în nasterea natiunilor. Cultura comuna, un spirit, vointa sau suflet unic exprimat în limba, mituri, obiceiuri si legi, erau elementele fundamentale în constituirea natiunilor. Perceput la vremea respectiva ca o forma de protest împotriva hegemoniei culturale franceze (Fichte cu Adresa catre Natiunea Germana si ideea lui Meinecke de Kulturation) în cadrul statelor germane, nationalismul traditionalist, de inspiratie romantica, este considerat esenta per se a nationalismului. Nu întâmplator sec. XIX cunoaste un puternic reviriment al culturii populare, al interesului pentru vechile obiceiuri si traditii. Era o încercare de afirmare a culturii autentice personificate în popor, care cerea dreptul la auto-afirmare nationala. Se putea realiza astfel un ideal estetic de stat si o armonie între natiuni, mergând pâna la restaurarea, prin catolicism, a medievalei Respublica Christiana (Novalis). Forta acestui tip de discurs cultural este semnificativa. Ofera o anumita legitimitate idealului national de auto-determinare si, în plus, raspunde nevoii de filiatie intelectuala în constituirea identitatii. Nu întâmplator a fost asociat deseori cu idealurile unei Europe cosmopolite.

          Nationalismul civic este asociat nationalismului liberal pentru ca este ca încearca sa îmbine principiul auto-determinarii nationale cu cel al auto-determinarii individuale. Particula "civic" pare sa-i ofere o anumita legitimitate (si superioritate) întrucât sugereaza ca dincolo de ceea ce întelegem prin nationalitate, în sens traditional, exista si o comunitate politica. Or, aceasta implica un set de legi si institutii politice care-i leaga pe membrii comunitatii în jurul unei autoritati de alt tip decât cea istorica si culturala. Pentru Anthony Smith, modelul "civic" al natiunii este în primul rând o conceptie predominant teritoriala. Natiunile poseda teritorii bine definite care trebuie sa fie "istorice" si "sacre". Un alt element este ideea de patria, "o comunitate de legi si institutii si o singura vointa politica"[7], care exprima anumite scopuri si interese politice comune. Aceasta comunitate politica devine substanta egalitatii juridice si a drepturilor civile si economice. Expresia finala a acestei comunitati este un set de valori si traditii culturale comune, un set de aspiratii, sentimente si idei care-i leaga pe oameni într-un teritoriu istoric. Asadar, teritoriul istoric, o anumita comunitate si egalitate politico-juridica, plus o cultura civica sunt, pentru Anthony Smith, "elementele standard ale conceptiei occidentale despre natiune". Acest tip de nationalism s-a dezvoltat în special în tarile care aveau un teritoriu relativ stabil ( Anglia, Franta) si pentru care problema era o ideologie comuna care sa corespunda nevoii de unitate nationala. În tarile din estul Europei, unde disputele teritoriale sunt si astazi actuale, s-a dezvoltat un nationalism care revendica o patrie originara, un tinut initial pierdut pe nedrept de-a lungul istoriei. 

Nationalismul etnic. Prin contrast, nationalismul etnic pune pe primul plan ideea comunitatii de nastere si a culturii native. Indiferent de locul în care traiesti, esti legat organic, ineluctabil de comunitatea în care te-ai nascut, descendenta comuna e trasatura esentiala a natiunii "supra-familie"[8]. Deci comunitatea etnica este trasatura principala a acestui nationalism. În locul institutiilor si legilor comune actioneaza "vointa poporului" si de aceea mobilizarea populara are un important rol "moral si retoric". Astfel, ideea de egalitate este înlocuita de modelul culturilor vernaculare, al traditiilor si obiceiurilor populare, care au creat conceptul unei "comunitati imaginate": natiunea. De aici si fascinatia pentru miturile istorice, baladele populare despre eroii anonimi care s-au jertfit pentru binele patriei. Arsenalul ideologic este impresionant si el valorifica la maximum nevoia de afirmare în numele unui trecut glorios, cu care prezentul nu se poate compara. Dincolo de deosebirile de continut dintre cele doua tipuri de nationalisme, exista un element împartasit în comun: identitatea (culturala) colectiva care constituie miezul ideologiei nationaliste.

Nationalismul este tratat uneori ca ideologie distincta, alteori ca dimensiune aaltor ideologii. Deoarece a suscitat si suscita controverse, se subliniaza deseoriambivalenta termenului, facându-se distinctia între nationalism "ofensiv" si"defensiv", "democratic" - "antidemocratic", nationalism - neonationalism si mai alesnationalism - ultranationalism. Ca urmare, mai mult chiar decât în cazul altorideologii, formula de plural, "nationalisme", apare necesara.

Nationalismul s-a conturat ca ideologie politica în acelasi context postrevolutionar de la sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea. A parcurs patru etape (unii le numesc "valuri"), fiecare urmând unor procese revolutionare saucaderii unor imperii.

Dupa Revolutia franceza, în legatura cu sustinerea afirmarii natiunilor si a statelornationale;

Dupa primul razboi mondial, mai întâi ca urmare a disparitiei Imperiului austroungar, iar apoi, dupa marea criza din anii '30, sub forma fascismului;

Dupa al doilea razboi mondial, în conditiile dezagregarii imperiilor coloniale, iarmai apoi în legatura cu procesul integrarii europene;

Dupa 1989, ca urmare a dezintegrarii "imperiului" sovietic, precum si aconglomeratului iugoslav, respectiv a extinderii si aprofundarii procesului deintegrare europeana.

Desi deseori se afirma ca, în contextul globalizarii, nationalismul are un caracterdesuet si chiar periculos, abordarile echilibrate releva si caracterul benefic al unoradintre expresiile sale pentru cultivarea sau regasirea identitatii unor comunitati,subliniind însa nocivitatea ultranationalismului, ca atitudine excesiva, de respingere avalorilor proprii altora.Acelasi spirit de echilibru obliga la constatarea faptului ca nationalismul siultranationalismul genereaza controverse nu doar în tarile subdezvoltate, ci si în celedezvoltate, mai cu seama în spatiul Europei occidentale.

Bibliografie

1.N. Iorga, "Doctrina nationalista", în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucuresti, Ed. "Garamond", 1995, pp. 40-63.

2.Paul Sabourin, Nationalismele europene, Iasi, Institutul European, 1999.

3.Ernest Gellner, Nationalismul , Ed. Librom Antet, 2001

4.Ernest Gellner, Nations and antionalism, Ed. Blackwell Publishers Ltd, Oxfors, 1997