Astăzi, se împlinesc 537 de ani de
când, în ziua de marți, 10 ianuarie 1475, voievodul Ștefan cel Mare a
repurtat asupra otomanilor o strălucită victorie în punctul numit “Podul
Înalt”, situat lângă Vaslui. Cauzele conflictului dintre Moldova și
Imperiul Otoman din perioada domniei lui Ștefan cel Mare erau profunde
și își aveau rădăcinile în planurile pe care turcii le făceau pentru
cucerirea Europei Centrale. Odată cu venirea la tron a lui Mahomed al
II-lea, acesta dorea să reînvie gloria strămoșilor, extinzând stăpânirea
otomană asupra țărilor din Peninsula Balcanică.
În anul 1453, Constantinopolul a căzut, iar turcii puteau să pornească nestingheriți la noi cuceriri în Europa. Peste câțiva ani, îmbătați de victorii, ei strigau: “La Roma, la Roma”. Numai că, pe drumul Romei, se ridicau moștenitorii
romanității orientale, în frunte cu Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, personalități care au atras atenția umaniștilor că, la Dunărea de Jos, urmașii cezarilor se luptau indirect pentru “Cetatea Eternă”.
Pentru a ajunge la Roma, stăpânirea Dunării (fluviu numit și Iordanul românilor), cu fortificațiile sale, era esențială. În afara avantajelor pe care fluviul le prezenta în stăpânirea Peninsulei Balcanice, acesta deschidea posibilitatea cuceririi Câmpiei Panonice și de aici a centrului european. Cine stăpânea marele fluviu controla o mare parte din bătrânul continent, iar importanța strategică a Dunării de Jos era cunoscută de cei doi străluciți comandanți militari, ale căror
armate se vor confrunta în marea bătălie din ianuarie 1475, Mahomed al II-lea și Ștefan cel Mare.
Încă din 1462, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constatinopolului, caracteriza importanța Dunării și a cetăților de pe malul stâng în următorii termeni: “Atât timp cât Chilia și Cetatea Albă sunt ale românilor, iar Belgradul sârbesc al ungurilor, nu vom putea învinge cu totul pe ghiauri”. Așa se explică de ce, în timpul campaniei din 1462, Mahomed al II-lea a trimis o flotă pe Marea Neagră și Dunăre ca să ocupe cetatea Chilia. Ștefan cel Mare a intuit evoluția situației politice și militare la Dunărea de Jos și a hotărât să intre în posesia Chiliei în 1465, pentru întărirea hotarului sudic al țării.
Contemporan cu evenimentele, autorul cronicii de la Dubnic, referindu-se la campania din 1475, arăta că turcii au pătruns în Moldova “cu gândul că dacă vor fi biruitori, să năvălească apoi asupra întregului regat al Ungariei”. Observația cronicarului subliniază importanța strategică pe care o avea Moldova pentru Ungaria.
Aceste câteva mărturii sunt în măsură să fixeze rolul Moldovei în apărarea Europei acelei vremi și să confirme faptul că războiul purtat de Ștefan cel Mare cu Imperiul Otoman în anii 1473-1476 a avut caracterul unei lupte pentru controlul cursului inferior al Dunării, cunoscut și sub numele de “fluviu al destinelor”, care traversează Europa de la Vest la Est. Desigur, planul de apărare era condiționat de potențialul uman și economic al Moldovei, de conjunctura internațională. El prevedea, într-o primă fază, adoptarea defensivei active, în scopul uzării forței adversarului. Odată realizat acest obiectiv, se preconiza trecerea la contraofensivă, înfrângerea inamicului și alungarea rămășițelor peste frontieră. Ca de atâtea ori în trecutul de luptă al țării, și de data aceasta superioritatea numerică și tehnică a adversarului a fost contracarată prin obstacolele opuse înaintării acestuia: hărțuirea dușmanului, alegerea unui loc favorabil pentru luptă și prin tactica adoptată în bătălie.
Unde este punctul numit “Podul Înalt”?
În legătură cu locul de desfășurare a luptei de la Vaslui, sunt mai multe păreri în istoriografie legate de toponimia zonei. Astfel, într-o broșură despre această bătălie, generalul V. Popovici pune în discuție un bogat material, în care sublinia: “Locul se confirmă prin urme de teren ce se pot vedea și azi, prin denumirile locale păstrate de tradiția populară la sud-vest de Vaslui, care domină valea Bârladului și a Racovei, la Dealul Paiului cu cota 267 ce poartă numele de Cetățuia...”.
Mai departe, regretatul istoric ieșean Constantin Cihodaru, originar de pe meleagurile vasluiene, susține că podul Arapului, din apropierea barajului de la Pușcași, nu și-ar trage numele de la un “arap” ucis în luptă, ci de la o familie de negustori vasluieni care a existat cu numele de Arapu prin secolul al XVIII-lea.
Izvoarele istorice scrise despre Bătălia de la Vaslui
Retragerea turcilor de la locul bătăliei s-a transformat în derută și panică, iar urmărirea a durat trei zile, “de marți până vineri noaptea pe un mare noroi”, fapt confirmat de Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei. Lupta de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, se încheia cu o mare victorie a moldovenilor, Ștefan cel Mare fiind primul principe creștin care bătuse pe turci într-o bătălie așa de mare.
În timpul domniei marelui voievod, s-au scris cinci cronici care descriau lupta. în “Letopisețul anonim” sau în “Cronica de la Putna”, marea victorie de la Vaslui este consemnată lapidar, cronicarul fiind interesat mai mult de importanța ei și de personalitatea lui Ștefan, considerat alesul lui Dumnezeu și urmaș al vechilor împărați bizantini, care a fost întâmpinat în capitala țării, Suceava, cu strigarea “Să trăiască țarul”.
Spre deosebire de vechile cronici moldovenești, care ne oferă puține amănunte despre bătălia de la Vaslui, în Letopisețul lui Grigore Ureche, informațiile sunt mai numeroase și se referă la: forțele care se confruntă, locul și data de desfășurare a bătăliei, tactica folosită, deznodământul luptei, iar în final se aduce recunoștință lui Dumnezeu pentru marea biruință. Se pare că numărul de 120.000 de turci care au luat parte la lupta de la Vaslui, pe care Grigore Ureche l-a preluat de la cronicarul polonez Ian Dlugosz, este puțin exagerat, 100.000 fiind mai apropiat de adevăr.
Participarea secuilor la bătălia de la Vaslui este neîndoielnică, iar cronicarul Dlugosz consideră că Ștefan cel Mare rupsese țara acestora “din regatul Ungariei și o supusese sie-și”. Este, evident, o exagerare, dar se poate afirma că prezența secuilor la Vaslui se datora mai mult bunelor relații dintre Ștefan cel Mare și voievodul Transilvaniei decât bunăvoinței regelui
Matei Corvin. De altminteri, cât a înțeles regele Ungariei să-l sprijine pe marele voievod s-a văzut din corespondența sa cu principii din Occident și cu Papa de la Roma, imediat după victoria de la Podul Înalt.
În continuare, Grigore Ureche arată că Ștefan cel Mare a venit înaintea turcilor “din sus de Vaslui, la Podul Înalt”. Această informație este greșită, ca de altfel și ziua de joi, când a început bătălia. În realitate, lupta a avut loc marți. În încheiere, marele cronicar arată acțiunile de mulțumire față de divinitate întreprinse de marele voievod, prin ținerea a trei zile de post și zidirea bisericii cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, care ar fi fost ridicată imediat după această victorie. De fapt, edificarea ei s-a făcut mai târziu, la 15 ani de la marea bătălie.
În urma victoriei obținute împotriva turcilor, lupta de la Vaslui a căpătat treptat un caracter politic și domnul Moldovei se înfățișa tot mai mult ca un monarh feudal care trebuia să ocupe unul dintre primele locuri între principii vremii. Această tendință apare clar și în scrisoarea circulară adresată capetelor încoronate ale Europei din 25 ianuarie 1475, nu cu umilință, ci cu demnitate: “Mă închin cu prietenie, vouă tuturor celor ce vă scriu”. În continuare, înșiruirea impresionantă a efectivelor turcești și a pașalelor care au participat la luptă aveau drept scop să demonstreze nu numai proporțiile victoriei, dar și faptul că Imperiul Otoman nu este de neînvins. De aceea, se înfățișează, lapidar, într-un stil epic de mare efect, forțele pe care le-a înfruntat: “I-am biruit și i-am călcat în picioare pe toți și i-am trecut sub ascuțișul săbiei noastre”. Prin această scrisoare, Ștefan cel Mare se adresa principilor creștini pentru a veni în ajutorul Moldovei într-o viitoare confruntare cu Imperiul Otoman.
Aprecieri elogioase despre eroismul lui
Ștefan cel Mare în lupta de la Vaslui cuprinde Chronicon Dubnicense, numire care derivă de la comuna slovacă Dubnic, în a cărei bibliotecă s-a păstrat până în 1838. Se menționează dezinteresul manifestat de rege față de pericolul care primejduia însăși existența regatului maghiar și în același timp sunt arătate nemulțumirile oamenilor de rând față de dările tot mai numeroase impuse în scopuri străine interesului lor.
Similar s-a exprimat cronicarul polonez Ian Dlugosz, în lucrarea Historia Polonia, ce relatează momente importante din istoria noastră. Cronica lui Dluogosz conține informații prețioase legate de locul bătăliei, de efectivele celor două armate, precum și despre importanța luptei. Ian Dlugosz, ca mai toți cronicarii timpului, a văzut în Ștefan cel Mare, în urma victoriei de la Podul Înalt, oșteanul cruciat, cel mai vrednic și mai indicat pentru a fi numit în fruntea coaliției statelor europene dornice să lupte împotriva turcilor. Știrile consemnate de Dlugosz au fost preluate de alți cronicari polonezi: Miechowski, Crommer, Strykovski și Bielski, care au relatat în operele lor faptele de vitejie ale marelui voievod.
Istoriografia italiană din Evul Mediu a acordat și ea o atenție deosebită bătăliei de la Podul Înalt. Studiul unor documente venețiene evidențiază faptul că vestea victoriei moldovenilor interesa în cel mai înalt grad statul dogilor și alte orașe aflate sub influența lor. Astfel, cronica venețiană a lui Francesco Longo arată că hoardele turcești nu mai suferiseră până atunci o așa mare înfrângere.
Un alt document important în care apar informații despre lupta de la Vaslui este scrisoarea de la Buda, unde se menționează că urmărirea turcilor a durat de marți până vineri, ca și laDlugosz.
Date interesante despre bătălia de la Vaslui sunt menționate și în Cronica Austriacă, dar și în Cronica Lituaniană. În Europa apuseană, bătălia de la Vaslui a avut ecouri târzii, fiind amintită în lucrările lui Johannes Leunclavius și ale iezuitului Philippus Briotius.
Controverse asupra numărului luptătorilor
Cronicarii turci prezintă succint în scrierile lor bătălia de la Vaslui, dar toți recunosc dezastrul expediției conduse de Soliman-Pașa. Desigur, prin victoria de la Vaslui, românii au arătat încă o dată forța lor de luptă, de care turcii vor trebui să țină seama în viitor, și rolul țărilor române ca zid de apărare a Europei și civilizației creștine.
Scrierile creștine referitoare la bătălia de la Vaslui, atât cele interne, cât și cele externe, redau mai mult proporțiile sau măreția luptei și în mai mică măsură amănuntele dorite de istorici, pentru că atenția cronicarilor, îndeosebi cei străini, din secolul al XV-lea sau de mai târziu, a fost gloria militară a marelui voievod, “Palatinus Valahiae”, care, apărându-și țara, apăra și Europa, oprind pentru câteva decenii ofensiva otomană. Cu trecerea vremii, scrierile despre bătălia de la Podul înalt au devenit mai bogate în amănunte, dar de multe ori contradictorii, ceea ce a dus la apariția unor opinii diferite în legătură cu anumite aspecte ale bătăliei, cum ar fi numărul luptătorilor, ajutorul primit de moldoveni, ziua și locul de desfășurare a ostilităților.
Pe baza izvoarelor istorice de care dispunem, se poate afirma că la lupta de la Vaslui, sub comanda lui Ștefan cel Mare, au participat circa 40.000 de oșteni, între care se numărau și 5.000 de secui, 1.800 de unguri și 2.000 de polonezi, având și 20 de tunuri. Opiniile diferite în legătură cu ziua și locul desfășurării bătăliei se datorează interpretărilor eronate ale unor informații mai vechi din cronicile vremii. Astfel, data luptei din Cronica moldo-germană și Letopisețul Țării Moldovei (al lui Grigore Ureche), adică joi, 10 ianuarie 1475, este eronată.
O situație asemănătoare o întâlnim și în legătură cu locul de desfășurare a luptei de la Vaslui. Din cauza informațiilor contradictorii
existente în izvoare, istoricii din trecut s-au împărțit în două tabere. Unii au admis că lupta a avut loc la 14 kilometri nord de Vaslui, lângă actualul sat Cănțălărești, iar alții, precum C.C. Giurescu și Constantin Rezachievici, consideră că bătălia a avut loc la sud de Vaslui, în apropiere de Munteni de Jos, la confluența Racovei cu Bârladul.
Toate izvoarele istorice, ale învingătorilor și învinșilor, atestă însă că bătălia de la Vaslui s-a încheiat cu o mare victorie a moldovenilor și a conducătorului acestora, Ștefan cel Mare. După cum mărturisea Mara, văduva sultanului Murad I, “niciodată o oaste turcească n-a mai suferit o astfel de înfrângere”.
În amintirea faptelor de vitejie ale marelui voievod, a intrat în tradiția autorităților locale, după 1989, ca în fiecare an, la 2 iulie, când se comemorează trecerea în eternitate a lui Ștefan cel Mare, să-l omagieze așa cum se cuvine pe
cel care a fost numit “Soarele Moldovei”.
În rândurile de mai jos, prezentăm succint câteva considerații asupra acestui conducător de excepție.
Cum a ajuns Ștefan cel Mare Domn al Moldovei
Această personalitate complexă simbolizează forța creatoare a poporului român în diverse domenii, precum și ideea luptei pentru păstrarea ființei statale. De altminteri, efigia domnitorului este omniprezentă pe meleagurile vasluiene și nu numai.
Ștefan cel Mare a fost fiul lui Bogdan al II-lea și nepot al lui Alexandru cel Bun. A devenit domn în aprilie 1457, după ce l-a înfrânt pe rivalul său, Petru Aron, la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie, și la Orbic, în ținutul Neamțului, la 14 aprilie. A fost înscăunat ca voievod pe Câmpia de la Direptate, de lângă Suceava, și a fost uns cu mir de mitropolitul de atunci, Teoctist. A fost cea mai lungă domnie a unui conducător autohton, iar Moldova a avut atunci cea mai mare întindere, cu un sistem de apărare format din cetăți strategice construite pe Nistru și în interior, Vasluiul fiind atunci în centrul țării.
Această zonă a intrat pentru totdeauna în cartea de aur a istoriei naționale prin eroicele fapte de vitejie săvârșite de oastea românească condusă de viteazul voievod în memorabila bătălie de la Podul Înalt, din 10 ianuarie 1475, denumită de Iorga “Termopilele Românești”, iar istoricul Constantin C. Giurescu a apreciat-o “drept cea mai mare biruință câștigată de creștini asupra turcilor până la asediul Vienei din 1683”. În această luptă, oastea moldovenilor a fost cea mai numeroasă din epoca medievală.
Ștefan cel Mare a fost, fără îndoială, cea mai puternică personalitate a românilor din secolul al XV-lea. El a rămas un model al poporului în slujba căruia și-a pus calitățile sale excepționale de organizator, diplomat și comandant de oști. Strălucita sa domnie s-a desfășurat într-o perioadă când amenințarea otomană era tot mai mare și se impunea concentrarea tuturor eforturilor pentru apărarea libertății și independenței țării. Marele voievod a înțeles just cerințele epocii și s-a sprijinit pe păturile de bază în consolidarea țării. În timpul domniei sale, târgurile și satele vasluiene, ca de altfel întreaga Moldovă, au dobândit o dezvoltare social-economică, politică și culturală deosebită, cunoscută în istoria civilizației românești sub numele de “epoca ștefaniană”. De altminteri, însuși marele domnitor considera Moldova o “Poartă a creștinătății” în scrisoarea trimisă marilor puteri europene la 25 ianuarie 1475: “...Dacă această Poartă va cădea, întreaga creștinătate va fi în mare primejdie”.
Victoria de la Vaslui, ca și alte bătălii susținute de marele voievod au împiedicat expansiunea Islamului la nordul Dunării. Pe plan intern, Ștefan a inițiat măsuri menite să întărească puterea centrală, să contribuie la dezvoltarea economică, la creșterea capacității de apărare a Moldovei, domnia sa fiind perioada de apogeu a afirmării românilor în Evul mediu. Iorga arăta că domnitorul “a găsit o țară de lemn și a lăsat-o de piatră”.
Marele voievod a poposit în repetate rânduri la Vaslui, unde avea curțile domnești, iar moșia târgului îi aparținea, ceea ce explică în mare parte de ce Vasluiul conservă cele mai multe legende referitoare la numele lui Ștefan cel Mare. Dintre acestea, o
amintim pe cea legată de Movila lui Burcel, situată la 20 de kilometri de reședința județului, unde se organizează anual, ca și în alte localități, manifestări cultural-artistice.
Acțiunile sale militare și politice aveau drept scop și întărirea credinței ortodoxe, Ștefan fiind un mare ctitor de biserici și mănăstiri, cărora le-a făcut numeroase danii. Amintim cu acest prilej, pe lângă mănăstirea Putna, numită “Ierusalimul neamului românesc”, bisericile Voroneț și Sf. Ioan, din Vaslui, ultima construită doar în patru luni de zile (aprilie-septembrie 1490), așa cum ne relevă pisania de la intrare. Este demn de semnalat și faptul că, în fiecare zi, la vecernie, în mănăstirile de la muntele Athos, se pomenește numele binecredinciosului Ștefan. A fost numit și “atlet al lui Hristos” de Papa Sixtus al IV-lea, conducătorul din acea vreme a bisericii catolice. Protecția viguroasă acordată de Ștefan cel Mare bisericii este exprimată în mod elocvent prin dezvoltarea arhitecturii ecleziastice a “stilului moldovenesc”, care constituie un element cheie în înțelegerea regimului său.
Prețioase relicve ștefaniene
Din vremea sa se păstrează și trei steaguri cu imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul, care simboliza pericolul otoman: unul se află la Muzeul Militar Central din București, altul la Putna și al treilea la mănăstirea Zografu, de la muntele Athos. Steagul din Capitală a fost supus recent unui proces de restaurare care a durat mai bine de șapte ani. Inițial, broderia a fost lucrată pe suport din mătase, dublată cu o țesătură din in. Suportul de mătase s-a degradat de-a lungul vremii și a fost înlocuit de călugări, din neștiință, cu o catifea de calitate inferioară, care a afectat starea originală a piesei. Exponatul este o broderie bizantină realizată în secolul al XV-lea, care îl înfățișează pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, socotit simbolul armatei și biruinței militare.
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în 1992, sanctificarea și trecerea marelui voievod în rândul sfinților, alături de Constantin Brâncoveanu și fiii săi. Ziua sa de prăznuire este 2 iulie, când a trecut în lumea celor drepți.
Ca orice muritor, neîndoielnic, marele voievod a făcut și greșeli; i-a omorât fără “județ” pe boierii trădători în târgul Vasluiului, în 1471, precum Isaia vornicul, Negrilă paharnicul și Alexa stolnicul. A avut trei soții legitime. A fost însă un erou al ortodoxiei prin luptele sale de apărare a civilizației creștine, personalitatea sa intrând în mentalul colectiv la puțin timp după moarte. Un sondaj recent l-a situat pe primul loc între personajele cele mai iubite din Istoria Neamului. Fie ca actele sale de vitejie să ne încălzească inimile și să ne dea încredere în viitor.
Notă: pentru realizarea acestui scurt remember, autorul s-a folosit, printre multe alte lucrări, de: Radu Rosetti, “Încercări critice asupra războaielor din anii 1475-1476 despre Ștefan cel Mare și turci”, București, 1914; Ioan Lupaș, “Chronicon Dubnicense despre Ștefan cel Mare”, în Analele Academiei Române “ Memoriile Secțiunii Istorice”, seria III, tomul X, București, 1929; Gheorghe Savu, “Ștefan cel Mare - campanii”, Editura Militară, București, 1982.
Sursa: Obiectivdevaslui.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu