Alocuţiunea
rostită de Mircea DRUC, deputat în parlamentul de la Chișinău, din
partea Frontului Popular din Moldova, la 28 noiembrie 1991 în sala
Parlamentului României.Onorată asistență,
Stimați colegi,
Comemorăm, oarecum liberi, ziua de unu decembrie! Dar …
Nu cred că de dragul retrospectivei.
Comemorăm pentru a transforma trecutul în prezent. Şi prezentul în
viitor. Trecutul nostru, şi tragic, şi glorios, nu e decât o cale
istorică spre ziua de astăzi. Iar prezentul nu e altceva decât un scurt
popas în drumul nostru spre un viitor necunoscut.
Nu cred că am putea admite la infinit,
ca o parte a naţiunii române să constate cu amărăciune, zicând: “Căci
vai de cine-şi pierde ţara/ Ca să şi-o ceară de la voi …”. Aşa cum o
făcea marele poet al tuturor românilor înstrăinaţi, ardeleanul Octavian
Goga, înainte de Marea Unire din 1918.
Nu cred că un român fără de ţară,
“purtând blesteme în cerul gurii drept moştenire din părinţi”, ar putea
fi oarecum fericit, tot aşteptând o viaţă de om, ca abia la 50 de ani
să-i fie permis să treacă Prutul ca să ajungă să-şi vadă capitala ţării.
Nu cred că vorbele mele v-ar face să
bănuiţi că aveţi în faţă un “populist”. Melodramatic şi puţin cam
exaltat. Nu, nicidecum! Cu toate că vă întreb retoric: – De ce Mircea
Druc, feciorul lui Gheorghe şi Ileana, ţărani români dintr-un judeţ din
nordul Basarabiei, fiind ales deputat, de către alegători români, într-o
circumscripţie pe pământ românesc, nu poate lua cuvântul în
parlamentul României, decât aşa, ocazional? Ca acum, la o aniversare,
într-o şedinţă festivă.
Nu cred că cineva, fie de la Chişinău,
fie de la Bucureşti sau din altă parte ar reuşi să mă convingă că n-ar
fi fost cazul să vorbesc aici, acum şi anume aşa. În acest context,
unicul reproş, pe care îl admit la adresa mea, e: anticiparea. Da,
recunosc: eu cuget şi acţionez ca şi cum reunirea s-ar fi produs deja.
Şi mă gândesc la ceea ce avem de făcut mai departe, într-o ţară
reîntregită.
Cred însă că adevărul şi libertatea,
fără de care ar fi imposibil să ieşim din criză, nu ne pot fi servite pe
tavă de cineva din afară. Nici obţinute sub formă de credite nu pot fi.
Căci nu există o bancă mondială ce ar da cu împrumut libertate şi
adevăr celor captivi. Celor rătăciţi sau induşi în eroare. Adevărul se
cere trăit. Iar libertatea cucerită prin luptă. Şi menţinută – cu preţul
unei vigilenţe eterne.
Am cedat destul, noi, românii!
Explicaţiile şi justificările nu au acum nici un rost. Nu merită prea
mare atenţie nici insinuările unor străini ce vor să ne ţină în
captivitate, la propriu şi la figurat. Nici frica patologică din oasele
românilor nu o putem scoate rapid.
Noi, românii credincioşi, spunem: “Vrem
reîntregirea patriei!”. Străinii şi românii timorați vehiculează:
“Moscova n-o să ne dea gaz şi petrol”. “Occidentul preferă acest status
quo”. “La Kiev nici nu vor să audă”. Mai e și Budapesta unde se
inventează mereu nişte simetrii. Iar la Chişinău – tactica paşilor
mărunţi: unul înainte, doi înapoi. Și, vorba Leonidei Lari, unii se vor
“domnitori peste o stână şi trei judeţe”. La Bucureşti elitele mai stau
la cumpene: ce câştigă cu ideea naţională fiecare partid sau lider
politic în parte? Toate acestea sunt premize false. Uşor de combătut: cu
argumente de ordin istoric, economic și geopolitic. Cu silogisme,
statistici și fapte. Şi le vom combate mereu. Ori de câte ori vom
avea ocazia.
Acum vă amintesc doar că avem un singur obiectiv strategic: “Reunirea”.
Iată liantul care ne lipseşte. Pornim pe
calea reîntregirii patriei. Vom face să dispară o bună parte din
actualele animozităţi, care ne macină pe noi, românii de pretutindeni.
Vom crea premizele concilierii. Vom mai tempera egocentrismul şi
politicianismul din noi.
“Reunirea!”. Altfel, între Ucraina şi
România, va apărea o nouă Irlandă de Nord. Un nou Liban. Un nou Cipru.
Nu putem admite libanizarea teritoriilor strămoşeşti, răpite odinioară.
Vor avea de pierdut nu numai românii. Nu numai Europa de Est. Ci şi
occidentalii, atât de nereceptivi la problemele României nedreptăţite.
De aceea consider necesar şi de urgenţă:
1. Astăzi, mâine parlamentul şi guvernul
României să ia poziţie faţă de referendumul din Ucraina. Recunoaşterea
Statului Ucrainean în devenire e posibilă numai după soluţionarea
problemelor legate de consecinţele pactului Molotov-Ribbentrop, adică
după retrocedarea teritoriilor româneşti anexate de către imperiul
sovietic.
2. Parlamentul României până la finele
acestui an să adopte o lege vizând cetăţenia românilor din fostele
colonii sovietice, dând curs astfel apelului celor zece organizaţii care
formează Alianţa Naţională “16 decembrie”, apel susţinut şi de grupul
parlamentar al Frontului Popular din R. Moldova.
Iată de ce, vin cu rugămintea către toţi românii:
- Să răbdăm măcar şase luni fără acte de violenţă şi exhibiţionism;
- Să se facă alegerile necesare respectând legile şi regula, democraţia şi bunul simţ;
- Să spunem clar, cu fermitate: “Vrem reîntregirea ţării!”.
Ştiu, cineva îmi reproşează chiar în
clipa aceasta: ” – Suntem un popor dezamăgit, domnule Druc! Ne-am
epuizat. Nu mai putem lupta. Am sacrificat destul!”.
Nu! Nu e adevărat! Niciodată, dar
niciodată, timpul nu a fost mai favorabil pentru România ca în prezent.
Şi mai avem de dat o luptă. Ultima. Și decisivă. Va fi mai curând o
încercare. Un test, la scară naţională. Ca un proces de selecţie
naturală. Produsul acestei selecţii vom fi chiar noi, generaţiile de
români în viaţă. Şi ne vom împărţi treptat în două seminţii: una, de
români care se vor lamenta mereu, cedând în faţa răului… Ca şi ciobanul
moldovean din balada “Mioriţa”. Pe aceştia îi vom numi români mioritici
şi vom încerca să-i recuperăm. Cea de a doua seminţie va fi a românilor
încrezători în viitorul naţiunii şi în Dumnezeu. Aceştia nu vor ceda
niciodată. Nici chiar în faţa îngerului ceresc, care ar putea veni să-i
anunţe că nu mai este loc şi pentru ei în paradis. Aceşti români vor
protesta, cerându-şi dreptul, căci urmează calea adevărului.
Numai reuniți vom reuşi. Pentru
început, o altă ieşire din impas nu există. Şi nimeni nu ne poate
garanta că vom supravieţui în cea de a treia conflagraţie mondială. De
data aceasta o conflagrație economică și ecologică, care ne va cuprinde
încurând.
“Reunirea”. Altă soluţie nu există.
Medicii şi psihologii cunosc anumite cazuri când oameni schilodiţi se
plâng, după mulţi ani, că-i doare cumplit mâna sau piciorul amputat.
Psihoterapia decurge anevoios şi suferinţa nu se mai termină. Exact aşa
se va întâmpla şi cu naţiunea română dacă va abandona idealul unirii.
“Sindromul amputării” nu va dispărea niciodată.
Eu cred: Reîntregirea patriei se va
face, fiindcă aşa vrea Dumnezeu. Sunt deja semne că toate neamurile se
cam adună, căutându-şi rădăcinile. Instinctul autoconservării ne
sugerează tuturor că cea de a doua venire trebuie să ne găsească pe
fiecare la vatra strămoşească. Iată de ce, tot mai mulţi dintre acei
care ne-au despărţit pe noi românii se vor retrage cu încetul,
lăsându-ne să fim din nou împreună. În casa noastră, în credinţa
noastră, pe pământul nostru hărăzit de Dumnezeu.
Cred că e timpul să se deprindă o lume
toată cu ideea că în curând se vor prezenta în parlamentul Ţării toţi
deputaţii, din toate teritoriile strămoşeşti aflate deocamdată sub
ocupaţie străină.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Sursa: Foaie Nationala
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu