Recunoaşterea internaţională a Unirii Basarabiei cu România

După încheierea Marelui Război, Conferinţa de Pace de la Paris a recunoscut, în virtutea principiului naţionalităţilor şi a dreptului popoarelor la autodeterminare, actele unioniste româneşti desfăşurate pe parcursul anului 1918. Prin tratatele semnate cu Austria (Saint Germain en Laye, 10 septembrie 1920), cu Bulgaria (Neuilly sur Seine, 29 noiembrie 1919) şi cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) sînt recunoscute de către comunitatea internaţională drepturile imprescriptibile ale statului român asupra Bucovinei, Dobrogei întregi şi Transilvaniei, iar prin tratatul de la Sčvres, din 10 august 1920, se fixează graniţa în Banat.

Rămînea în afara acestui sistem tocmai provincia românească care se întorsese cea dintîi „acasă”: Basarabia. Recunoaşterea internaţională a actului unirii de la 27 martie 1918 a fost urmarea unui proces laborios şi de lungă durată, o adevărată „bătălie diplomatică” (după cum se afirmă de multe ori în istoriografia românească), fiind consacrată în drept de abia în ultima etapă a Conferinţei de pace. Explicaţiile acestei triste realităţi sînt multiple. Spre deosebire de Austro-Ungaria şi Bulgaria, Rusia ţaristă făcuse parte din puterile Antantei, alături de care România luptase din august 1916. Victoria bolşevicilor din noiembrie 1917, urmată de scoaterea Rusiei din război în primăvara anului următor, au determinat neinvitarea fostului aliat la Conferinţa păcii. „Pacea care acum trebuie să fie stabilită nu mai priveşte Rusia”, a fost opinia intransigentului premier francez, Georges Clemenceau, şi această idee s-a impus, iniţial, la forumul de la Paris. Statutul de fost aliat al Rusiei impunea în cazul recunoaşterii Basarabiei nu un tratat de pace ci un acord special. Pe de altă parte, presiunea emigranţilor ruşi din capitala Franţei, atitudinea rezervată a diplomaţiei americane faţă de tendinţele de dezagregare a fostului Imperiu rus, precum şi folosirea „chestiunii basarabene” ca un mijloc de presiune faţă de reacţiile principiale ale guvernului de la Bucureşti constituie tot atîtea cauze ale unei nedrepte amînări.
Situaţia Basarabiei a fost pentru prima dată pusă, în mod oficial, în discuţie la data de 8 februarie 1919 în Comisia pentru problemele română şi iugoslavă. În pledoaria sa reprezentantul României, premierul Ion I.C. Brătianu, susţine că „Basarabia reprezintă pentru noi intrarea casei, în mîinile altuia ar putea să reprezinte o ameninţare pentru căminul nostru”. Delegatul britanic (E. Crowe) a insistat asupra înscrierii în tratatul privind Basarabia a principiului etnic şi naţional, iar delegatul francez (J. Laroche) a caracterului istoric şi etnografic ce stătea la baza unirii Basarabiei cu România. Ţinîndu-se cont de insistenţele delegatului american (C. Day) cu privire la necesitatea înscrierii în tratat a unor clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minorităţilor, Comisia s-a pronunţat pentru recunoaşterea provizorie a unirii Basarabiei cu România. După o nouă şedinţă, la 5 martie 1919, în ziua de 11 martie Comisia pentru problemele română şi iugoslavă a adoptat următorul raport: „Luînd în consideraţie aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic, economic şi istoric, se pronunţă pentru unirea Basarabiei cu România”.
Prima problemă majoră a apărut la 8 mai 1919, cînd recomandările Comisiei au fost prezentate Consiliului miniştrilor de externe ai puterilor aliate de la Paris. Deşi anterior experţii americani fuseseră de acord, secretarul de stat al S.U.A., R. Lansing, a blocat acceptarea unanimă a raportului. Şeful diplomaţiei americane a argumentat că nu se pot aduce modificări asupra teritoriului unui stat cu care puterile reprezentate n-au fost în război, şi că, în plus, pentru orice modificare trebuie obţinut consimţămîntul guvernului rus. Deoarece situaţia în Rusia era extrem de tulbure, Lansing a repetat observaţia preşedintelui Wilson cu privire la posibilitatea recunoaşterii regimului amiralului Kolceak.
Atitudinea americanilor se explică şi printr-o intensă propagandă antiromânească a emigraţiei ruse din Franţa. Organizaţi într-o „Conferinţă politică rusă”, unii dintre foştii membrii marcanţi ai Vechiului Regim, profitînd şi de bunele relaţii pe care le aveau în mediile politice occidentale, au susţinut că toate problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus în limitele anului 1914, cu excepţia Poloniei, nu puteau fi rezolvate fără consimţămîntul poporului rus. Aceştia împreună cu un aşa-numit „Comitet de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc”, ce funcţiona la Odessa, au complicat nepermis de mult recunoaşterea diplomatică a actului de la 27 martie 1918. Atît de mult încît unul dintre delegaţii români la Paris, I. Pelivan, afirma într-o scrisoare din 2 iunie 1919 că „nimeni din delegaţia noastră, nici chiar însuşi Brătianu, nu ştie ce va fi cu Basarabia”.
Peste o lună de zile, problema frontierelor orientale ale României au fost discutate în cadrul Consiliului Suprem, unde au fost invitaţi să-şi susţină cauza I.I.C. Brătianu şi reprezentantul „guvernului” Kolceak, Maklakov. Şeful delegaţiei româneşti a argumentat că „Basarabia este o ţară completamente românească. Numai aristocraţii ruşi şi bolşevicii sînt nemulţumiţi de reforma agrară şi de dominaţia română” şi a respins ideea organizării unui plebiscit în Basarabia, idee susţinută de R. Lansing.
Cauza justeţii unirii Basarabiei cu România îşi găsise în I.I.C. Brătianu un abil şi hotărît susţinător. Dar gravele disensiuni între acesta şi reprezentanţii puterilor aliate cu privire la Tratatul de pace cu Austria şi în problema minorităţilor, au determinat părăsirea conferinţei de către premierul român, la 2 iulie 1919, şi demisia cabinetului, la 27 septembrie. După plecarea sa, chestiunea basarabeană a rămas în continuare una dificilă, ajungîndu-se chiar la propunerea unor diplomaţi americani cu privire la un eventual compromis prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, în schimbul recunoaşterii unirii Basarabiei cu România.
La începutul anului 1920, cele mai stringente probleme ale diplomaţiei româneşti erau stabilirea frontierelor cu Ungaria şi recunoaşterea unirii Basarabiei. În scopul reluării unui dialog eficient în privinţa rezolvării „dosarului” basarabean, premierul Al. Vaida-Voevod s-a deplasat în mai multe rînduri, în intervalul 16 ianuarie-13 martie 1920, la Paris, unde a prezentat în faţa Consiliului Suprem argumentele în favoarea graniţei orientale a României, şi la Londra, unde a purtat discuţii cu premierul D. Lloyd George.
Buna-credinţă a statului român în privinţa prezenţei trupelor române în Ungaria, precum şi începerea tratativelor româno-sovietice (discuţiile de la Copenhaga dintre D.N.Ciotori şi M. Litvinov, între 9 şi 14 februarie 1920; schimbul de telegrame dintre Gh. Cicerin şi Al. Vaida-Voevod, din februarie – martie 1920, în vederea normalizării relaţiilor dintre cele două state) au determinat Consiliul Suprem să decidă recunoaşterea unirii Basarabiei cu România. În Hotărîrea trimisă guvernului român, în seara zilei de 3 martie 1920, se arăta că „după ce au luat în consideraţie aspiraţiile de ansamblu ale populaţiei basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic şi etnologic, precum şi argumentele economice şi istorice, principalele puteri aliate se pronunţă pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată de către reprezentanţii Basarabiei”. Consfinţirea printr-un tratat al acestei decizii era amînată, însă, pînă cînd retragerea trupelor române din Ungaria se încheia definitiv.
După o lungă şi complicată tergiversare, unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de jure prin Tratatul semnat la Paris, în ziua de 28 octombrie 1920, între Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia pe de o parte şi România, pe de altă parte. Cuprinzînd un preambul şi nouă articole, textul tratatului, după ce repeta motivaţiile din Hotărîrea din 3 martie 1920, stipula, în primul articol, că „Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa pînă la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”. Următoarele articole precizau modalităţile de stabilire a frontierei pe teren, respectarea drepturilor minorităţilor, modalităţile de dobîndire şi renunţare la cetăţenia română, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării şi asumarea de către România a părţii proporţionale ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum şi din celelalte angajamente financiare ale statului rus.
Din nefericire, problema ratificării acestui tratat a generat noi complicaţii în atît de dificila „chestiune basarabeană”. În anul 1922, Tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, iar peste doi ani de zile de către Franţa. În martie 1927, după semnarea unor aranjamente comerciale (iunie 1926) şi a unui Pact de amiciţie şi colaborare cordială (septembrie 1926) între România şi Italia, a intervenit şi ratificarea de către această ţară a tratatului pe care-l semnase în urmă cu cinci ani. Încheind un acord cu U.R.S.S., în ianuarie 1925, cu privire la insula Sahalin, Japonia a preferat menţinerea unor bune relaţii cu Moscova, şi, în consecinţă, nu a ratificat niciodată tratatul din 1920.
Lipsa ratificării Japoniei a determinat ca un tratat care prevedea, în mod expres, că va intra în vigoare după depunerea ratificării de către toate statele semnatare, să fie lipsit de eficienţă din punct de vedere juridic. S-a argumentat în istoriografia română că acest neajuns ar afecta doar art. 2-9 ale tratatului, nu şi art. 1 care recunoaşte suveranitatea României asupra Basarabiei, ceea ce, în principiu, este corect. Însă neratificarea de către un stat semnatar a aruncat o neplăcută umbră de îndoială asupra valabilităţii întregului act şi a alimentat agresiva propagandă sovietică pe această temă.
În plus, nerecunoaşterea de către Uniunea Sovietică a Tratatului din 1920 (deşi în text se prevedea chiar aderarea Rusiei Sovietice la acest act) a făcut ca acesta să aibă doar o valoare morală. Reputaţi jurişti şi diplomaţi, al căror patriotism nu poate fi pus la îndoială, precum N. Titulescu şi Al. Cretzeanu, au atras atenţia asupra faptului că din punct de vedere juridic tratatul din 1920 „nu ne poate da Basarabia” deoarece pentru Rusia el constituie res inter alios acta.
Din păcate, notele ultimative sovietice din iunie 1940 au oprit în mod brutal o susţinută luptă a diplomaţiei româneşti pentru recunoaşterea internaţională deplină a unirii Basarabiei cu România. Se încheiau trist, astfel, două decenii de eforturi şi speranţe pentru consfinţirea şi în politica internaţională a ceea ce era drept şi necesar.
Sursă: Dan Constantin Mâţă – revista Astra (Iaşi)