Pe fundalul recentei confruntări între Bucureşti şi Kiev legate de limba română şi cea „moldovenească” în Ucraina, dar şi a numeroaselor reacţii care au existat în presă (sau a lipsei de reacţie oficială la Chişinău), mă simt obligat să aduc un argument istoric în explicarea „moldovenismului” ucrainenilor.
Pericolul „românizării” Republicii Moldova, menţinerea dihotomiei identitare între români şi „moldoveni” în interiorul Ucrainei, alături de „tremuriciul” vecinilor noştri faţă de legitimitatea istorică a posesiei teritoriilor româneşti, constituie marile fobii ale clasei politice şi intelectuale din Ucraina, probleme ce constituie pilonul formativ al ideologiei ucrainene faţă de România (dar şi faţă de RM).
De unde vine „moldovenismul” ucrainenilor şi „sensibilitatea” sporită a Kievului faţă de problema identităţii şi statalităţii în RM? Evident, din percepţia formată în timp la ucraineni asupra Basarabiei, RASSM, RSSM şi RM. Axiomatic, „moldovenismul” este văzut în spaţiul românesc doar ca o emanaţie a politicilor Moscovei, pe când Kievul a contribuit la fel de mult, poate chiar mai mult, la teoretizarea şi punerea în practică a „moldovenismului”, mai ales a „moldovenismului” de tip sovietic. Aduc în acest sens câteva argumente:
1. Creşterea teritorială a Imperiului Rus a fost legată nu doar de istoria poporului rus, ci de soarta istorică a slavilor de est în general, cele trei ramuri (velicoruşii, maloruşii şi bieloruşii) fiind considerate parte a poporului rus, iar colonizarea spaţiilor imperiale a fost un efort susţinut de colonizare est-slavă, al cărui nucleu l-au constituit ruşii şi ucrainenii. După cum arată istoricul rus P. Miliukov, centrul imperial nu împiedica colonizarea ucraineană, din contră, o susţinea, deoarece nu făcea distincţie între ucraineni (maloruşi) şi ruşi (velicoruşi). Un rezultat al acestei colonizări a fost faptul că teritoriile locuite de ucraineni au crescut de două ori, iar teritoriul actual al Ucrainei este în mare parte rezultatul acestui proces. Este un lucru important de reţinut, deoarece conform recensămintelor imperiale, deja în 1858 Basarabia era locuită de 120 mii de ucraineni (13% din populaţia provinciei), iar în 1897 ucrainenii au ajuns a doua naţionalitate constituentă a provinciei (380 mii) sau 20% din totalul populaţiei.
2. Această realitate explică de ce în contextul tulbur al anilor 1917-1918 Rada Centrală de la Kiev a emis pretenţii asupra Basarabiei, cerând încorporarea sa în cadrul Ucrainei. Între opţiunea „ucrainizării” şi pericolul „bolşevizării”, clasa politică românească de pe ambele maluri ale Prutului a ales atunci unirea Basarabiei cu România, perspicacitate la care actualii guvernanţi din cele două capitale româneşti ar putea doar visa.
3. Perioada sovietică este şi mai spectaculoasă din acest punct de vedere, deoarece aşa cum menţionează istoricul american D. Laitin, ucrainenii au fost o naţiune favorizată în cadrul URSS, cu acces direct al elitelor în conturarea şi modelarea politicilor sovietice. Colaborarea ucrainenilor cu ruşii în acele timpuri explică de ce primii au fost principalii beneficiari în termeni de extindere teritorială (Ucraina de Vest, Bucovina, sudul Basarabiei, Crimeea). Datorită acestei colaborări, în contextul discuţiilor privind crearea RASSM în 1924, a câştigat „linia ucraineană” a lui Grinştein, Badeev şi Skrypnik, care milita pentru „moldovenizarea” RASSM, şi nu linia „kominterniştilor” români care militau pentru „românizarea” viitoarei republici. Sub îndrumarea comuniştilor ucraineni a avut loc „inventarea” „limbii moldoveneşti” în RASSM şi exportul ei în Basarabia după 1940. Nu-i de mirare că în urma ultimatumului sovietic din 1940, Basarabia era cerută României în baza caracterului majoritar ucrainean al provinciei, iar ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei erau anexate la Ucraina Sovietică. Documentele timpului atestă că N. S. Hruşciov, prim-secretar al RSS Ucrainene, a propus CC al PCUS ca RSSM să fie creată prin unificarea „…doar a populaţiei moldoveneşti”, şi nu a cuplării teritoriului Basarabiei şi RASS Moldoveneşti, aşa cum era planificat iniţial la Moscova. După 1940, dar mai ales după 1944, legislaţia ucraineană sovietică era extinsă asupra RSSM, iar comuniştii ucraineni exercitau asupra noastră un gen de protectorat, fiind responsabili de implementarea politicilor Moscovei în Basarabia. Din cei zece prim-secretari ai RSSM opt erau fie ucraineni, fie moldoveni născuţi pe teritoriul Ucrainei, iar elita politică ucraineană, aşa cum scrie Ch. King, alături de cea rusă, a dominat în RSSM în termeni de putere politică şi economică până la sfârşitul anilor 1980.
4. Perioada postsovietică nu a schimbat prea mult datele problemei. Complicitatea ucrainenilor la conflictul transnistrean este un lucru bine cunoscut (atât în faza sa activă, când teritoriul ucrainean era perindat de tot genul de armate paramilitare sau cazaci, cât şi ulterior prin tolerarea axei Odesa-Tiraspol, care a permis supravieţuirea regimului separatist), iar problema frontierelor între R. Moldova şi Ucraina este una care ascunde numeroase stări de tensiune între cele două state. Plus la toate, moldovenii sunt un gen de „ciukci” în bancurile ucrainenilor, lucru demonstrat chiar de preşedintele Iuşcenko în una din ieşirile sale scandaloase prin 2009. E o chestie care vorbeşte despre aroganţă şi dispreţ format în timp la nivelul percepţiei faţă de noi.
Atât menţinerea „moldovenismului” în R. Moldova şi Ucraina, cât şi sensibilitatea faţă de o apropiere între R. Moldova şi România sunt logice din punctul de vedere al intereselor Ucrainei. Enunţarea explicită a caracterului românesc al RM şi o unitate a intereselor Chişinăului şi Bucureştilor, inclusiv în termenii de integrare a Transnistriei, ar crea presiuni sporite asupra Ucrainei. Dacă acest lucru este înţeles la Kiev, de ce acest lucru nu este înţeles la Bucureşti şi mai ales la Chişinău? Nu gândesc în termeni de revizionism teritorial, departe de mine această idee în context european, de spiritualizare a frontierelor. Gândesc în termenii de interes naţional al RM şi al viitorului moldovenilor românii din statul vecin, faţă de care nu am avut şi nu avem nicio politică. Treziţi-vă, domnilor guvernanţi de la Chişinău, aceasta nu este doar problema României.
De unde vine „moldovenismul” ucrainenilor şi „sensibilitatea” sporită a Kievului faţă de problema identităţii şi statalităţii în RM? Evident, din percepţia formată în timp la ucraineni asupra Basarabiei, RASSM, RSSM şi RM. Axiomatic, „moldovenismul” este văzut în spaţiul românesc doar ca o emanaţie a politicilor Moscovei, pe când Kievul a contribuit la fel de mult, poate chiar mai mult, la teoretizarea şi punerea în practică a „moldovenismului”, mai ales a „moldovenismului” de tip sovietic. Aduc în acest sens câteva argumente:
1. Creşterea teritorială a Imperiului Rus a fost legată nu doar de istoria poporului rus, ci de soarta istorică a slavilor de est în general, cele trei ramuri (velicoruşii, maloruşii şi bieloruşii) fiind considerate parte a poporului rus, iar colonizarea spaţiilor imperiale a fost un efort susţinut de colonizare est-slavă, al cărui nucleu l-au constituit ruşii şi ucrainenii. După cum arată istoricul rus P. Miliukov, centrul imperial nu împiedica colonizarea ucraineană, din contră, o susţinea, deoarece nu făcea distincţie între ucraineni (maloruşi) şi ruşi (velicoruşi). Un rezultat al acestei colonizări a fost faptul că teritoriile locuite de ucraineni au crescut de două ori, iar teritoriul actual al Ucrainei este în mare parte rezultatul acestui proces. Este un lucru important de reţinut, deoarece conform recensămintelor imperiale, deja în 1858 Basarabia era locuită de 120 mii de ucraineni (13% din populaţia provinciei), iar în 1897 ucrainenii au ajuns a doua naţionalitate constituentă a provinciei (380 mii) sau 20% din totalul populaţiei.
2. Această realitate explică de ce în contextul tulbur al anilor 1917-1918 Rada Centrală de la Kiev a emis pretenţii asupra Basarabiei, cerând încorporarea sa în cadrul Ucrainei. Între opţiunea „ucrainizării” şi pericolul „bolşevizării”, clasa politică românească de pe ambele maluri ale Prutului a ales atunci unirea Basarabiei cu România, perspicacitate la care actualii guvernanţi din cele două capitale româneşti ar putea doar visa.
3. Perioada sovietică este şi mai spectaculoasă din acest punct de vedere, deoarece aşa cum menţionează istoricul american D. Laitin, ucrainenii au fost o naţiune favorizată în cadrul URSS, cu acces direct al elitelor în conturarea şi modelarea politicilor sovietice. Colaborarea ucrainenilor cu ruşii în acele timpuri explică de ce primii au fost principalii beneficiari în termeni de extindere teritorială (Ucraina de Vest, Bucovina, sudul Basarabiei, Crimeea). Datorită acestei colaborări, în contextul discuţiilor privind crearea RASSM în 1924, a câştigat „linia ucraineană” a lui Grinştein, Badeev şi Skrypnik, care milita pentru „moldovenizarea” RASSM, şi nu linia „kominterniştilor” români care militau pentru „românizarea” viitoarei republici. Sub îndrumarea comuniştilor ucraineni a avut loc „inventarea” „limbii moldoveneşti” în RASSM şi exportul ei în Basarabia după 1940. Nu-i de mirare că în urma ultimatumului sovietic din 1940, Basarabia era cerută României în baza caracterului majoritar ucrainean al provinciei, iar ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei erau anexate la Ucraina Sovietică. Documentele timpului atestă că N. S. Hruşciov, prim-secretar al RSS Ucrainene, a propus CC al PCUS ca RSSM să fie creată prin unificarea „…doar a populaţiei moldoveneşti”, şi nu a cuplării teritoriului Basarabiei şi RASS Moldoveneşti, aşa cum era planificat iniţial la Moscova. După 1940, dar mai ales după 1944, legislaţia ucraineană sovietică era extinsă asupra RSSM, iar comuniştii ucraineni exercitau asupra noastră un gen de protectorat, fiind responsabili de implementarea politicilor Moscovei în Basarabia. Din cei zece prim-secretari ai RSSM opt erau fie ucraineni, fie moldoveni născuţi pe teritoriul Ucrainei, iar elita politică ucraineană, aşa cum scrie Ch. King, alături de cea rusă, a dominat în RSSM în termeni de putere politică şi economică până la sfârşitul anilor 1980.
4. Perioada postsovietică nu a schimbat prea mult datele problemei. Complicitatea ucrainenilor la conflictul transnistrean este un lucru bine cunoscut (atât în faza sa activă, când teritoriul ucrainean era perindat de tot genul de armate paramilitare sau cazaci, cât şi ulterior prin tolerarea axei Odesa-Tiraspol, care a permis supravieţuirea regimului separatist), iar problema frontierelor între R. Moldova şi Ucraina este una care ascunde numeroase stări de tensiune între cele două state. Plus la toate, moldovenii sunt un gen de „ciukci” în bancurile ucrainenilor, lucru demonstrat chiar de preşedintele Iuşcenko în una din ieşirile sale scandaloase prin 2009. E o chestie care vorbeşte despre aroganţă şi dispreţ format în timp la nivelul percepţiei faţă de noi.
Atât menţinerea „moldovenismului” în R. Moldova şi Ucraina, cât şi sensibilitatea faţă de o apropiere între R. Moldova şi România sunt logice din punctul de vedere al intereselor Ucrainei. Enunţarea explicită a caracterului românesc al RM şi o unitate a intereselor Chişinăului şi Bucureştilor, inclusiv în termenii de integrare a Transnistriei, ar crea presiuni sporite asupra Ucrainei. Dacă acest lucru este înţeles la Kiev, de ce acest lucru nu este înţeles la Bucureşti şi mai ales la Chişinău? Nu gândesc în termeni de revizionism teritorial, departe de mine această idee în context european, de spiritualizare a frontierelor. Gândesc în termenii de interes naţional al RM şi al viitorului moldovenilor românii din statul vecin, faţă de care nu am avut şi nu avem nicio politică. Treziţi-vă, domnilor guvernanţi de la Chişinău, aceasta nu este doar problema României.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu